Criza politică – sursa de îmbogăţire a guvernanţilor

Moto: „Dar iapa care a murit anţărţ, mai trăieşte?”

Fiind catapultaţi în fruntea statului de tragicele evenimente din 7 aprilie 2009, anticomuniştii de carton şi campionii europenismului de paradă continuă să exercite puterea în nume propriu şi în detrimentul poporului. În aproape patru luni de zile, prin eforturile susţinute ale capilor coaliţiei de guvernământ, „istoria de succes” a Republicii Moldova s-a dovedit una reuşită doar pentru grangurii din fruntea ţării. Afacerile lor merg strună. Iar omul de rând consumă la greu „istoria de coşmar” a unei vieţi din ce în ce mai nesuferite. Moldova ca ţară furnizoare de forţă de muncă pe pieţele externe stă în topul tuturor ratingurilor internaţionale. Economia naţională e ucisă cu metodă de guvernanţi prin cârdăşii de cartel, contrabandă şi importuri excesive, o fiscalitate draconică şi un val de teroare fără precedent împotriva întreprinzătorilor.

Şi în pofida unor evidenţe atât de izbitoare ale unei realităţi dramatice, care condamnă majoritatea oamenilor la o suferinţă cumplită din cauza lipsei celor mai elementare surse de venit pentru supravieţuire, discursul triumfalist al puterii pretinde să ţină loc de hrană şi căldură. „Visul european”, repetat în mod obsesiv de exponenţii guvernării, îndeamnă cetăţenii să îndure toate lipsurile din prezent de dragul unui „viitor luminos”. O nouă „generaţie de sacrificiu” se pomeneşte în postura cetăţenilor sovietici, care erau chemaţi să sacrifice prezentul pentru „raiul comunist”, care urma să-i fericească pe toţi de-a valma şi fără rest.

Abuzurile, corupţia, aroganţa şi nesimţirea boşilor din vârfurile piramidei statale au depăşit orice imaginaţie maladivă. Şi pe acest fundal sinistru, emisarii şi comisarii europeni continuă să aplaude puterii şi să-l ţină în braţe pe impostorul din fruntea Guvernului chiar şi după ce Vladimir Filat a fost demis din funcţie.

Infinita epopee cu degradantele exerciţii intelectuale marca „Mihai Ghimpu”, menite să menţină cu orice preţ puterea în mâinile şmecherilor şi trişorilor politici, a dat peste cap întreaga logică juridică pe care se întemeia funcţionarea instituţiilor statului. Coţcarii şi sforarii din AIE-ul mereu muribund ne-au servit porţii generoase de aberaţii legate de modificarea Constituţiei prin referendumuri anticonstituţionale, la care renunţau din mers şi cu seninătate atunci când eşuau, cu interpretări şi reinterpretări ale normelor de drept evidente şi pentru un om fără studii juridice. După îndelungata şi penibila perioadă de alegere a preşedintelui ţării, când s-a recurs la o serie întreagă de grave încălcări legale, evitând să dizolve Parlamentul, aşa cum o dicta Legea, saltimbancii aeişti şi-au găsit în sfârşit o paiaţă care să-i reprezinte. Acum un an în fruntea ţării a fost aburcat un ins şters, incolor, inodor şi insipid, complexat, ezitant şi debusolat, bărbatul neamului, capul celei mai corupte şi nedrepte ramuri a puterii de stat (am numit aici Justiţia) – Nicolae Timofti. Şi uite-aşa – popâc! – ne-am trezit peste noapte cu încă un „patriot al neamului” dornic să ne fericească prin integrarea europeană.

Fiind lipsit de cele mai elementare calităţi, indispensabile pentru un demnitar de acest rang, anume acest ipochimen s-a dovedit cea mai potrivită persoană pentru uzurpatorii dornici să menţină puterea în strictă conformitate cu articolul 339 al Codului Penal. Aşa am ajuns să avem în fruntea ţării nu un Preşedinte al Republicii Moldova, ci al AIE. Amintim şi aici că, potrivit articolului 2, alineat 2 al Constituţiei, „Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului”. Iar Codul Penal stabileşte expres că această crimă nu are termen de prescripţie.

Şi dacă plângerea penală, pe care am scris-o acum un an în numele Comitetului pentru Apărarea Constituţiei şi a Democraţiei, se întemeia, în special, pe modul nelegitim în care a fost evitată dizolvarea Parlamentului şi ales şeful satului, acum se pare că se conturează apariţia unei noi probe grele în dosarul uzurpării puterii, şi anume cea care poate să fie legată de evitarea dizolvării Parlamentului, de această dată pe motivul nealegerii unui Guvern nou în condiţiile legale. Am auzit cu stupoare cum unii exponenţi ai puterii şi ţucălarii de serviciu ai acestora caută să interpreteze termenul-limită stabilit de lege pentru alegerea unui nou Cabinet de Miniştri.

Dar înainte de a vedea ce stabileşte Legea Supremă pentru procedura de instalare a Guvernului, să stăruim puţin asupra conduitei favoritului birocraţiei europene, Vladimir Filat. Acest muţunache spilcuit şi dat cu pudră, care se tot saltă din călcâi şi-şi afişează o mutră gravă de bărbat de stat, la 13 februarie a tras o petardă mediatică, prin care a denunţat Acordul de constituire a AIE. Învinuindu-şi ortacii de guvernare de cele mai mari crime posibile, făcându-i una cu pământul, în maniera lui bombastică de cabotin umflat în pene, Filat a ieşit din proprie iniţiativă de la guvernare. După acest atac fără precedent asupra „colegilor de guvernare” era logic să aşteptăm ca individul, după care plânge puşcăria de vreo cincisprezece ani, să-şi depună demisia şi să se declare în opoziţie, atât faţă de aliaţii pe care i-a declarat criminali, cât şi faţă de comunişti, împotriva cărora a luptat, cot la cot cu Mihai Ghimpu, preţ de două sute de ani. Da de unde! Fiind uns cu toate alifiile de Bruxelles şi Washington, tămâiat cu toate ritualurile oculte ale cercurilor de influenţă de pretutindeni, ţafandache cel verde unde face: „Voi, dragi aliaţi, sunteţi cu toţii nişte nemernici şi nişte hoţi de cai, însă eu, după ce v-am ars câte un zdupac în moalele capului, vă somez să mă iubiţi, să mă ridicaţi în slăvi şi să mă menţineţi în fruntea Guvernului! Vă întrebaţi de ce? E simplu. Eu, dragii mei, mă aflu sub protecţie internaţională şi fac ce vreau eu sau, mai exact, ce mi se spune din afară.”

Însă povestea cu declaraţiile belicoase ale lui nea fudulache i-a cam ieşit pe ochi. Şi cel care a semănat vânt a cules furtună. „Jos cu el!” – au exclamat într-un glas aliaţii democraţi şi oponenţii comunişti. Zis şi făcut. Impostorul a fost demis. Şi aici se părea că serialul dezgustător şi lung ca o zi de post se apropie de sfârşit, iar triumviratul puterii s-a spart ireversibil. Ei bine, nu! După ce s-au bălăcărit unii pe alţii ca la uşa cortului, cele trei partide au reluat din nou dansul degradant al negocierilor. Ce negociază, vă întrebaţi? Vai de mine! O ştie o lume întreagă: principii şi valori. Nimic altceva. Ah, da, şi cauza. Cea a integrării europene, fireşte.

Năzdrăvanii de la putere iarăşi s-au rotit într-un picior, s-au dat peste cap ca viteazul din poveste şi au luat flirtul de la capăt. „Sfânta familie” e din nou grămadă, unul mai drăguţ decât altul. Iar de la o vreme, în formulă extinsă – trei plus unu, cu Timofti aciuat la Preşedinţie. Culmea obrăzniciei o reprezintă insistenţa lui Filat de a-şi păstra fotoliul de premier, după ce şi-a denunţat aliaţii. Iar culmea prostiei o manifestă Timofti, cel care afirmă că râvneşte evitarea alegerilor anticipate şi, în acelaşi timp, admite numirea aceluiaşi Filat în calitate de candidat la aceeaşi funcţie, fără ca ultimul să aibă susţinerea unei majorităţi parlamentare. De aici am putea deduce că 3 plus 1 e, mai curând, 2 contra 2: Filat şi Timofti contra lui Lupu şi Ghimpu. Dar asta se va vedea foarte repede.

Odată cu toată vânzoleala din ultimele săptămâni, vrând-nevrând, iese la rampă şi preşedintele impostor. Şi, în loc să facă uz de prerogativele sale constituţionale, Timofti îi adună la sfat pe cei trei şi face eforturi stângace de a-i împăca pe ortacii aflaţi în stare de beligeranţă. După ce s-a spart gaşca şi cei trei s-au răzleţit, Timofti, pacifistul, s-a pomenit într-o stare de profundă nedumerire. A păţit-o şi omul ca-n bancul vechi. Cică, vine un ordin de sus: ”Deştepţii la stânga, iar frumoşii la dreapta!”. Iar maimuţa unde zice: „Da eu ce să fac, să mă rup în două?”.

Niciodată până acum autoritatea şefului statului nu a căzut mai jos. Niciodată preşedintele ţării, unul mai supărăcios, altul mai şmecher, celălalt mai autoritar, nu a arătat mai jalnic.

Citez aici din articolul 98, „Învestitura”, punctul 1 al Constituţiei: „După consultarea fracţiunilor parlamentare, Preşedintele Republicii Moldova desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru”. ATENŢIE! Norma constituţională în vigoare spune în mod univoc CINE desemnează candidatul cu pricina: PREŞEDINTELE, nu grupurile parlamentare. Şi putem să criticăm oricât normele constituţionale, dar atâta timp cât ele sunt în vigoare nimeni, nici chiar şeful statului, nu se poate juca cu ele. Şi încă o dată ATENŢIE! În acest caz, şeful statului doar consultă fracţiunile, nu le cere candidatul, nici nu coordonează candidatura cu ele. Dacă e bărbat de stat, iar nu cârpă. Prin urmare, logica juridică e simplă, şeful statului ţine cont de opiniile grupurilor parlamentare, dar EL DECIDE, EL EMANĂ VOINŢĂ POLITICĂ, EL ÎŞI MANIFESTĂ POZIŢIA în acest caz. Adică, un om întreg la minte şi la fire le-ar fi zis flăcăilor din fosta AIE: „Băieţii lui tata, fiţi atenţi, ceasul ticăie! Şi dacă o să tot umblaţi cu fofârlica, voi numi eu omul pentru funcţia de premier, că, slavă Domnului, sunt destui oameni în ţară mai vrednici decât alde voi. Şi dacă vă va plăcea, bine, dacă nu, mai vin o dată cu altcineva, care să aibă autoritatea şi profesionalismul necesar, după care gata, la revedere! Vă dizolv cât ai zice peşte! La alegeri, flăcăi, toţi ca unul, cu excepţia mea.”

Şi ca să fie mai clar pentru toată lumea despre ce este vorba, revin la textul Constituţiei. Articolul 85, „Dizolvarea Parlamentului”, alineat 1 stabileşte: „În cazul imposibilităţii formării Guvernului sau blocării procedurii de adoptare a legilor timp de trei luni, Preşedintele Republicii Moldova, după consultarea fracţiunilor parlamentare, poate dizolva Parlamentul.” Iar alineatul 2 al aceluiaşi articol precizează: „Parlamentul poatefi dizolvat, dacă nu a acceptat votul de încredere pentru formarea Guvernului, în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură”.

Totuşi, întregul exerciţiu de instalare a unui nou Guvern NU TREBUIE SĂ DEPĂŞEASCĂ LIMITA DE 45 DE ZILE DE LA PRIMA SOLICITARE. Am subliniat de două ori în citatul de mai sus cuvântul „poate” deoarece anume de el se agaţă cei care speră să utilizeze acest termen cu scopul unui nou truc politico-juridic. Adică, să repete performanţa deja testată de amânare la nesfârşit a procedurii de alegere a Preşedintelui republicii. Însă a interpreta această normă constituţională imperativă şi obligatorie ca pe una care s-ar afla la latitudinea şefului statului înseamnă a profana definitiv spiritul şi logica interacţiunii între organele centrale ale puterii de stat. Că preşedintele nostru nu prea POATE mare lucru, s-a văzut deja cu ochiul liber. Dar dacă nu vrea să-şi mai adaoge încă un cap de acuzaţie în dosarul uzurpării puterii de stat, pe lângă cel de complicitate la crimă de acum un an, când a fost ales nelegitim în funcţie, ar fi bine să nu se joace de-a ţara cu manipulatorii juridici din fosta AIE. Pentru că oricum ar suci-o, acum sau peste un an, alegerile tot vor veni, iar cei care au crezut că sunt imuni în faţa oricărei răspunderi, vor trebui să meargă la răcoare. Asta dacă suntem un stat suveran, în care poporul îşi exercită nestingherit dreptul la autoguvernare, iar nu o republică bananieră aflată sub protectoratul internaţional al unor birocraţii oculte care îşi fac mendrele pe socoteala sărăciei şi suferinţelor cetăţenilor noştri năpăstuiţi.

Boală lungă, moarte sigură, spune o vorbă înţeleaptă din popor. Aşa că de ce se tem cei din vârfurile piramidei statale, de aia nu vor scăpa.

Pe foarte curând. Rămâneţi cu noi. Va urma ceva foarte interesant şi instructiv.

Iurie Roşca

Sursa: flux.md