
La plecarea din funcţie a celor doi preşedinţi interimari, Mihai Ghimpu şi Marian Lupu, publicaţia noastră le-a consacrat câte un articol în care am încercat să rememorăm cele mai remarcabile momente şi cele mai vrednice de luat în seamă isprăvi ale înalţilor şi distinşilor demnitari de stat, să apreciem la justa valoare contribuţia inestimabilă pe care au avut-o aceştia la cârmuirea ţării. Atunci când a fost demis Vladimir Filat din funcţia de premier, am evitat să-i facem un panegiric, pentru că exista posibilitatea reinstalării lui în acelaşi fotoliu, în cazul unor negocieri abile pe „principii, valori şi criterii”. Astăzi, după ce Curtea Constituţională a spulberat această şansă, iar desemnarea sa de către preşedintele Timofti nu mai este posibilă, am zis că este cazul să dăm Cezarului ce-i al Cezarului.
Îi datorăm ex-premierului acest laudatio şi pentru faptul că s-a aflat destul de mult timp în funcţie, dar, mai ales, pentru că, s-o spunem pe şleau, doar el a muncit şi, „pe alocuri”, a avut „de guvernat o ţară”.
Căderea premierului Filat (căderea întregului Guvern fiind doar consecinţa inevitabilă a debarcării acestuia) a avut drept motiv nu doar eternul conflict dintre cei doi oligarhi din politica moldovenească, încercările permanente ale lui Filat de a-şi măsura puterile cu Plahotniuc şi lupta pentru redistribuirea sferelor de interese. Foştii aliaţi şi parteneri de guvernare au fost iritaţi şi scoşi din fire de aroganţa exagerată a acestuia, de exclusivismul afişat şi desconsiderarea ostentativă a celor din jur, de încercările constante de a-şi atribui sieşi toate meritele guvernării, de acţiunile de imagine agasante şi jocul demonstrativ pentru public, de încercările mai puţin oneste de a-i da în gât, atunci când se aşteptau mai puţin.
Mai degrabă, anume acestea au fost adevăratele motive ale înlăturării de la putere a şefului liberal-democraţilor, chiar dacă foştii săi colegi de Alianţă l-au acuzat de corupţie, contrabandă şi abuz de putere. Comportamentul sfidător şi dispreţuitor au determinat relaţia conflictuală a lui Filat cu foştii lideri AIE, mai mult decât faptul că şi-a numit persoane obediente, parteneri de business, foşti administratori ai afacerilor personale în funcţii-cheie, că a intervenit în mod abuziv şi nepermis în activitatea instituţiilor statului. Pentru că, până la urmă, şi ceilalţi lideri de partide de la putere au procedat întocmai: au cumpărat funcţii, au pus oameni nepotriviţi să gestioneze instituţii ale statului, şi-au instalat naşii, finii, cumetrii şi prietenii în fotolii importante, s-au luptat pentru pârghii şi funcţii lucrative. Şi aceştia au dat indicaţii la telefon, au tăiat şi au spânzurat în instituţiile care le-au revenit în urma partajului. Ar fi suficient să ne referim doar la fostul procuror general Zubco, la relaţia mai „specială” a acestuia cu democraţii, la comenzile politice pe care le primea şi le executa, existând suspiciunea, niciodată dezminţită cu argumente, că funcţia a fost cumpărată cu bani grei. Să ne amintim şi de interimatul lui Ghimpu, când acesta admonesta miniştrii şi le dădea indicaţii la telefon, chiar în faţa camerelor de luat vederi.
Un politician neînfricat sau totuşi laş?
În toţi aceşti aproape patru ani de guvernare, Filat a făcut pe durul, pe neînfricatul, pe justiţiarul şi intransigentul, dar până la un punct, pentru că frica, laşitatea, dar şi dorinţa de mărire, de parvenire, au fost întotdeauna mai puternice şi l-au făcut să dea înapoi, să accepte umilinţele, să-i trădeze pe cei care au investit în el speranţe.
Venit la putere pe valul protestelor din 7 aprilie, Vladimir Filat nu şi-a asumat niciodată responsabilitatea pentru organizarea acestora şi, mai cu seamă, pentru consecinţele devastatoare cu care s-au soldat, chiar dacă anume PLDM a depus la primăria capitalei cererea prin care a anunţat autorităţile despre organizarea acţiunilor de protest de contestare a rezultatelor alegerilor (atunci când CEC nici nu făcuse publice rezultatele finale ale alegerilor şi nu existau dovezi privind fraudarea acestora, dovezi care, de fapt, nu au mai fost prezentate niciodată). Cu o zi înainte de declanşarea manifestaţiilor violente care au dus la devastarea şi incendierea Parlamentului şi Preşedinţiei, şeful liberal-democraţilor şi-a rostit memorabilul discurs în care, între altele, a declarat pe un ton ameninţător: „Cei care astăzi beau şampanie prea devreme au început să bea. Cei care se consideră învingători, foarte curând, zile numărate, vor deveni învinşi”.
Dar curajosul lider, ca de altfel şi ceilalţi conducători de partide care au instigat mulţimea la proteste, au dat bir cu fugiţii şi şi-au declinat orice responsabilitate, atunci când acţiunile au degenerat şi situaţia a scăpat de sub control. Cine l-a urmărit pe şeful PLDM, în seara zilei de 7 aprilie 2009, la un post de televiziune, a văzut un Filat jalnic, care încerca să se justifice, cu vocea tremurândă şi sugrumată de frică, să se delimiteze de cei pe care i-a scos în stradă, obligându-se să asigure ordinea şi buna desfăşurare a întrunirii şi să pună pe seama altora consecinţele devastatoare ale protestelor.
L-am văzut iarăşi pe Filat, peste patru ani, aproape la fel de confuz şi încurcat, explicând minute în şir, de ce scuzele şi umilirea sa în faţa lui Plahotniuc nu au fost, de fapt, ceea ce ni se pare nouă. De ce nu ar trebui să se simtă iarăşi trădaţi cei care au luat de bune şi au crezut cu sinceritate în declaraţiile sale din 13 februarie, despre campania de sacrificare a statului de către unii care vor „să cumpere o ţară”, în intenţia sa de a scoase Procuratura Generală, Centrul Naţional Anticorupţie, instanţele de judecată de sub influenţa politicului şi a intereselor economice, de a-i pedepsi pe cei care au muşamalizat crima din Pădurea Domnească, de a lupta cu monopolizarea presei, coruperea alegătorilor, fabricarea dosarelor la comandă etc. Ex-premierul îşi relua, iarăşi şi iar, ideile dezlânate despre inadmisibilitatea personalizării în procesul politic, asigurând telespectatorii că a greşit şi el, personalizând, şi că va avea grijă să nu personalizeze în continuare. Jenant de insistent, el a repetat că a vorbit în interviul cu pricina despre personalizare în general, şi că nu ar fi fost vorba despre un gest reverenţios către democratul Vladimir Plahotniuc, promiţând să se pronunţe în continuare doar despre „fenomene şi procese politice”, nu despre „un politician sau altul”.
Căderea premierului Filat (căderea întregului Guvern fiind doar consecinţa inevitabilă a debarcării acestuia) a avut drept motiv nu doar eternul conflict dintre cei doi oligarhi din politica moldovenească, încercările permanente ale lui Filat de a-şi măsura puterile cu Plahotniuc şi lupta pentru redistribuirea sferelor de interese. Foştii aliaţi şi parteneri de guvernare au fost iritaţi şi scoşi din fire de aroganţa exagerată a acestuia, de exclusivismul afişat şi desconsiderarea ostentativă a celor din jur, de încercările constante de a-şi atribui sieşi toate meritele guvernării, de acţiunile de imagine agasante şi jocul demonstrativ pentru public, de încercările mai puţin oneste de a-i da în gât, atunci când se aşteptau mai puţin.Mai degrabă, anume acestea au fost adevăratele motive ale înlăturării de la putere a şefului liberal-democraţilor, chiar dacă foştii săi colegi de Alianţă l-au acuzat de corupţie, contrabandă şi abuz de putere. Comportamentul sfidător şi dispreţuitor au determinat relaţia conflictuală a lui Filat cu foştii lideri AIE, mai mult decât faptul că şi-a numit persoane obediente, parteneri de business, foşti administratori ai afacerilor personale în funcţii-cheie, că a intervenit în mod abuziv şi nepermis în activitatea instituţiilor statului. Pentru că, până la urmă, şi ceilalţi lideri de partide de la putere au procedat întocmai: au cumpărat funcţii, au pus oameni nepotriviţi să gestioneze instituţii ale statului, şi-au instalat naşii, finii, cumetrii şi prietenii în fotolii importante, s-au luptat pentru pârghii şi funcţii lucrative. Şi aceştia au dat indicaţii la telefon, au tăiat şi au spânzurat în instituţiile care le-au revenit în urma partajului. Ar fi suficient să ne referim doar la fostul procuror general Zubco, la relaţia mai „specială” a acestuia cu democraţii, la comenzile politice pe care le primea şi le executa, existând suspiciunea, niciodată dezminţită cu argumente, că funcţia a fost cumpărată cu bani grei. Să ne amintim şi de interimatul lui Ghimpu, când acesta admonesta miniştrii şi le dădea indicaţii la telefon, chiar în faţa camerelor de luat vederi.
Un politician neînfricat sau totuşi laş?
În toţi aceşti aproape patru ani de guvernare, Filat a făcut pe durul, pe neînfricatul, pe justiţiarul şi intransigentul, dar până la un punct, pentru că frica, laşitatea, dar şi dorinţa de mărire, de parvenire, au fost întotdeauna mai puternice şi l-au făcut să dea înapoi, să accepte umilinţele, să-i trădeze pe cei care au investit în el speranţe.Venit la putere pe valul protestelor din 7 aprilie, Vladimir Filat nu şi-a asumat niciodată responsabilitatea pentru organizarea acestora şi, mai cu seamă, pentru consecinţele devastatoare cu care s-au soldat, chiar dacă anume PLDM a depus la primăria capitalei cererea prin care a anunţat autorităţile despre organizarea acţiunilor de protest de contestare a rezultatelor alegerilor (atunci când CEC nici nu făcuse publice rezultatele finale ale alegerilor şi nu existau dovezi privind fraudarea acestora, dovezi care, de fapt, nu au mai fost prezentate niciodată). Cu o zi înainte de declanşarea manifestaţiilor violente care au dus la devastarea şi incendierea Parlamentului şi Preşedinţiei, şeful liberal-democraţilor şi-a rostit memorabilul discurs în care, între altele, a declarat pe un ton ameninţător: „Cei care astăzi beau şampanie prea devreme au început să bea. Cei care se consideră învingători, foarte curând, zile numărate, vor deveni învinşi”.
Dar curajosul lider, ca de altfel şi ceilalţi conducători de partide care au instigat mulţimea la proteste, au dat bir cu fugiţii şi şi-au declinat orice responsabilitate, atunci când acţiunile au degenerat şi situaţia a scăpat de sub control. Cine l-a urmărit pe şeful PLDM, în seara zilei de 7 aprilie 2009, la un post de televiziune, a văzut un Filat jalnic, care încerca să se justifice, cu vocea tremurândă şi sugrumată de frică, să se delimiteze de cei pe care i-a scos în stradă, obligându-se să asigure ordinea şi buna desfăşurare a întrunirii şi să pună pe seama altora consecinţele devastatoare ale protestelor.
L-am văzut iarăşi pe Filat, peste patru ani, aproape la fel de confuz şi încurcat, explicând minute în şir, de ce scuzele şi umilirea sa în faţa lui Plahotniuc nu au fost, de fapt, ceea ce ni se pare nouă. De ce nu ar trebui să se simtă iarăşi trădaţi cei care au luat de bune şi au crezut cu sinceritate în declaraţiile sale din 13 februarie, despre campania de sacrificare a statului de către unii care vor „să cumpere o ţară”, în intenţia sa de a scoase Procuratura Generală, Centrul Naţional Anticorupţie, instanţele de judecată de sub influenţa politicului şi a intereselor economice, de a-i pedepsi pe cei care au muşamalizat crima din Pădurea Domnească, de a lupta cu monopolizarea presei, coruperea alegătorilor, fabricarea dosarelor la comandă etc. Ex-premierul îşi relua, iarăşi şi iar, ideile dezlânate despre inadmisibilitatea personalizării în procesul politic, asigurând telespectatorii că a greşit şi el, personalizând, şi că va avea grijă să nu personalizeze în continuare. Jenant de insistent, el a repetat că a vorbit în interviul cu pricina despre personalizare în general, şi că nu ar fi fost vorba despre un gest reverenţios către democratul Vladimir Plahotniuc, promiţând să se pronunţe în continuare doar despre „fenomene şi procese politice”, nu despre „un politician sau altul”.