Noul Acord al Coaliţiei Proeuropene prevede o delimitare mai strictă a atribuţiilor şi o gestionare monocoloră a ministerelor de către componentele acesteia. Scopul declarat este eficientizarea activităţii şi asigurarea continuităţii în cadrul ministerelor şi agenţiilor guvernamentale. În realitate, dacă analizăm câteva dintre prevederile acestui document, înţelegem că este vorba, de fapt, de o politizare excesivă a instituţiilor de stat, în pofida declaraţiilor solemne şi patetice ale politicienilor. Aşa-zisa „asumare a responsabilităţii” vrea să camufleze interesele partidelor care au decis de data aceasta să nu mai admită niciun fel de amestec de pe aiurea şi niciun „element” străin în instituţiile pe care au reuşit să le obţină în urma unor negocieri obscure.
Lucru explicabil în contextul în care alegerile parlamentare nu mai sunt atât de departe, iar pericolul anticipatelor nu a fost înlăturat în totalitate, rolul acestor instituţii (pârghii) devenind covârşitor.
Astfel, potrivit Acordului, aplicarea principiului asumării totale a responsabilităţii politice în cadrul instituţiilor guvernamentale presupune dreptul conducătorului de a-şi forma echipa şi obligaţia lui de a asigura eficienţa acesteia. De asemenea, componentele Coaliţiei s-au obligat să implementeze principiul neadmiterii subordonării instituţiilor statului intereselor personale şi de partid.
Funcţiile de conducere în cadrul instituţiilor subordonate Guvernului vor fi asigurate şi propuse de părţile semnatare în baza criteriilor de responsabilitate, performanţe şi profesionalism. Delimitarea responsabilităţilor pe domenii de activitate, prin asumarea conducerii instituţiilor respective de către părţile semnatare, fiind stabilite în anexele Acordului.
La nivel declarativ, aceste angajamente sună frumos şi dau bine atât pe interior, cât şi pe exterior. Să vedem însă dacă sunt şi realizabile şi dacă politicienii chiar îşi doresc ceea ce declară.
Pornind de la prevederile formulate în Acord, înţelegem că de-acum încolo, conducerea unei instituţii guvernamentale sau alta va fi asigurată exclusiv de reprezentanţii partidului care le-a obţinut în urma negocierilor şi partajului. Ceea ce nu se leagă deloc cu “principiul neadmiterii subordonării instituţiilor statului intereselor personale şi de partid”, pentru că acum acestea vor fi în totalitate la cheremul partidelor. Potrivit stipulărilor documentului de constituire a Coaliţiei, ministerele nu doar vor fi gestionate de către un singur partid (sau, mai degrabă, de către liderii acestuia), ci va fi exclus şi orice amestec, critici ori sugestii “din afară”. Pentru că membrii Coaliţiei vor trebui să coordoneze orice opinie exprimată public în legătură cu administrarea puterii de stat. În acest context, miniştrii şi alţi reprezentanţi ai puterii în autorităţile publice „nu se vor expune prin luarea unor poziţii publice contradictorii şi critice faţă de deciziile adoptate de partenerii de Coaliţie, în alte domenii de activitate decât cele asumate”. Altfel spus, nimeni nu va avea voie să se amestece în treburile ministerelor pe care nu le gestionează, chiar dacă vor avea bănuiala că lucrurile care se întâmplă acolo nu sunt tocmai curate.
Nici criteriile de “responsabilitate, performanţe şi profesionalism” nu au cum să fie determinante, pentru că primordial este cel al apartenenţei de partid.
Este adevărat că ministrul îşi face echipa, dar marja de manevră a acestuia este strict limitată la exponenţii unui anumit partid, membrii echipei fiind recomandaţi, bănuim, de liderii acestui partid. Iar acest lucru se întâmplă indiferent de faptul dacă un viceministru care a activat până acum în cadrul acestei structuri a demonstrat că are capacităţile şi abilităţile necesare, dacă a înregistrat rezultate palpabile şi dacă ar fi putut asigura continuitatea invocată. Cum putem să credem că ministrul este cel care-şi formează echipa, dacă el a fost obligat să-i demită pe toţi viceminiştrii delegaţi de alte partide, chiar dacă, presupunem, unii dintre aceştia şi-au îndeplinit până acum în mod onorabil îndatoririle şi dacă ministrul şi-ar fi dorit, poate, să colaboreze în continuare cu ei.
Şi am văzut că remanierile care s-au operat zilele acestea în cadrul instituţiilor guvernamentale nu au însemnat altceva decât demiterea unor viceminiştri „de altă culoare” şi înlocuirea lor cu alţii „de la partid”. Rămâne de văzut în ce măsură aceştia au fost aleşi „pe gustul” miniştrilor sau pe cel al şefilor de partide.
Simptomatică în acest sens este declaraţia de ieri a fostului ministru al Tineretului şi Sportului, Octavian Ţâcu, care a afirmat că ar fi putut să-şi păstreze funcţia dacă accepta să adere, aşa cum i s-a cerut, la Partidul Liberal Democrat: „Iniţial, mi-au spus să mă distanţez de discursul liberalilor. Ulterior au spus că reformatorii presează mult şi că ei vor pe altcineva. În final mi-au spus că ar fi bine să lucrez în echipa lor.”
Segmentarea ministerelor, subordonarea acestora intereselor de partid şi politizarea lor la nivel de viceminiştri a fost realizată de actuala-fosta putere încă în octombrie 2009, prin operarea unor modificări la Legea cu privire la Guvern şi Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public. Guvernanţii au scos atunci funcţia de viceministru din lista funcţionarilor publici de conducere de nivel superior, incluzând-o în lista celor care obţin funcţii cu demnitate publică prin numire.
Potrivit modificărilor operate la vremea respectivă, Guvernul “numeşte şi demite din funcţie viceminiştrii Republicii Moldova. Intrarea în funcţie a noului ministru are ca efect încetarea activităţii viceministrului, cu excepţia cazului în care acesta a fost reconfirmat în funcţia respectivă de către Guvern la propunerea ministrului”.
Motivul acestor schimbări nu a fost nici pe departe unul de eficientizare a activităţii ministerelor, ci de îndestulare a clientelei partidelor cu funcţii, de dobândire a cât mai multor pârghii, în situaţia în care ministerele nu înseamnă doar influenţă, dar şi surse financiare.
Ioana FLOREA
Комментариев нет:
Отправить комментарий